Psihologii au descoperit că sarcasmul necesită ca creierul să treacă prin numeroase cercuri pentru a ajunge la o interpretare corectă, necesitând mai multă putere cerebrală decât afirmații literale. Și, deși este deseori respins ca un moft juvenil, sarcasmul este de fapt o dovadă a maturității - deoarece este nevoie de ani pentru ca creierul în curs de dezvoltare al unui copil să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe deplin.
Efortul mental dă roade. Sarcasmul ne permite să adăugăm nuanțe atât de necesare interacțiunilor noastre, atenuând loviturile insultelor sau adăugând o tachinare jucăușă unui compliment. Există chiar și unele dovezi că ne poate stimula să fim mai creativi și că ne poate ajuta să eliberăm emoțiile negative atunci când ne simțim dezamăgiți.
Unele indicii despre complexitatea sarcasmului provin din traiectoria sa lungă de dezvoltare de-a lungul copilăriei.
Într-un studiu tipic, un copil ar putea urmări un personaj pe nume Jane, care încearcă să picteze un trandafir – dar face o mizerie oribilă. „Ești un pictor minunat”, spune Anne, prietena păpușii. Sau ar putea vedea că un personaj numit Sam curăță grădina – și termină treaba foarte repede. „Ești un grădinar îngrozitor”, spune prietenul său Bob.
În general, copiii sub cinci ani sunt pur și simplu incapabili să detecteze sarcasmul acestor afirmații și tind să ia afirmațiile la propriu. Și chiar și după ce au început să realizeze că cuvintele ascund un fel de sens ascuns, s-ar putea să se chinuie să înțeleagă nuanțele. (S-ar putea să creadă că cineva pur și simplu minte, de exemplu.) O înțelegere a utilizării sarcasmului în umor, ca formă de tachinare, vine în ultimul rând. „Aceasta se dezvoltă deosebit de târziu – în medie la vârsta de nouă sau 10 ani”, spun experții.
Acest arc de dezvoltare pare să urmărească apariția „teoriei minții” – capacitatea unui copil de a înțelege intențiile altuia – care tinde să devină mai sofisticată odată cu vârsta.
Alți factori pot include vocabularul și gramatica, capacitatea de a prelua indiciile vocale subtile care ar putea semnala semnificația sarcastică și înțelegerea contextelor în care sarcasmul poate fi așteptat sau nu. Acest lucru poate veni doar cu o experiență vastă în situații sociale. „Există toate aceste piese pe care un copil trebuie să le pună cap la cap, dar niciuna dintre ele nu este suficientă, în sine, pentru a înțelege sarcasmul”, spune Penny Pexman, psiholingvist la Universitatea din Calgary.
Ultimele sale studii au arătat că mediul de acasă al unui copil poate influența puternic înțelegerea și utilizarea sarcasmului. Dacă părinții folosesc sarcasmul, copiii sunt mult mai probabil să dezvolte ei înșiși capacitatea.
„Pe la patru ani, copiii dezvoltă capacitatea de a lua perspectiva unei alte persoane și de a recunoaște că credința pe care cineva o poate avea în minte este diferită de a lor”, spune Pexman. Sarcasmul este complex, deoarece copilul trebuie să înțeleagă atât credința reală a vorbitorului, cât și felul în care intenționează ca cuvintele lor să fie interpretate de cealaltă persoană – un proces în doi pași care necesită timp pentru ca un copil să-l stăpânească. (În general, copiilor sub șapte ani le este greu să țină în minte două idei potențial opuse.)
Până la adolescență, mulți copii vor fi stăpânit aceste abilități complexe – și poate nu este surprinzător că apoi le place să experimenteze cu ele și să testeze efectele lor asupra altora.
Inițial, poate fi un șoc atunci când părinții își observă copiii folosind sarcasmul. Părinții se pot simți deosebit de neajutorați atunci când au de-a face cu un adolescent care îi ânțeapă în aproape toate interacțiunile, de parcă s-ar lupta să-și exprime orice emoții sincere.
Dar ar trebui să dăm vina pe adolescenți pentru că folosesc acest instrument versatil? Poate că este mai bine văzut ca practica utilă a unei abilități vitale?
„Este o abilitate la care doresc să fie capabili să fie buni, în special pentru că o mare parte din limbajul pe care îl folosim în viața de zi cu zi nu este literal”, spune Ruth Filik, psiholog la Universitatea din Nottingham din Marea Britanie.
Pexman este de acord – și tocmai din acest motiv a început să caute modalități de a preda sarcasmul copiilor care întârzie să înțeleagă nuanțele acestuia. Rezultatul este „Sydney Gets Sarcastic”, o carte de povești care oferă mai multe exemple de sarcasm și motivele pentru care a fost folosit. Într-un experiment recent pe copii de 5-6 ani, ea a arătat că cei care au citit și au discutat povestea au putut să detecteze mai ușor afirmațiile sarcastice într-un test ulterior.
Având în vedere reputația slabă a sarcasmului, s-ar putea să fim cu toții puțin mai sceptici în a înțelege de complexitatea și sofisticarea acestuia.
Comentariul va fi postat dupa aprobare