Ca cineva care petrece zilnic în lumea în continuă evoluție a inteligenței artificiale, sunt mereu fascinat să văd cum abordează Hollywood-ul această temă complexă și tot mai relevantă.
Din păcate, ultima extravaganză de acțiune a ,Netflix, "Atlas", cu Jennifer Lopez în rol principal, nu este epopeea SF revoluționară care își propune să fie. În schimb, este un relicvar clunky și derivativ al unei ere apuse, mulțumindu-se să recicleze clișee obosite despre inteligența artificială în loc să se angajeze cu realitățile sale nuanțate.
Filmul o prezintă pe Lopez în rolul lui Atlas Shepherd, un analist de date retras, bântuit de o revoltă AI din trecut. Deși premisa are potențial, Lopez, din păcate, pare nepotrivită pentru rolul protagonistului sceptic în fața tehnologiei. Prezența sa de obicei magnetică pe ecran este sufocată de un scenariu care oscilează între explicații robotice și încercări jenante de dialoguri amicale.
Povestea o vede pe Atlas asociindu-se cu un AI avansat numit Smith (cu o voce previzibil amabilă) după ce o misiune de capturare a "fratelui" ei robot, Harlan (interpretat de Simu Liu), eșuează. Suntem invitați să credem în prietenia în formare dintre om și mașină, o mărturie a insistenței filmului asupra mesajului său "prietenia cucerește totul".
Totuși, execuția este goală, lipsind profunzimea emoțională și sofisticarea narativă necesare pentru a rezona cu adevărat. Dialogul, amintind de ceva produs de un chatbot de primă generație, face puțin pentru a eleva materialul.
Vizual, "Atlas" este un amestec. Deși unele secvențe de acțiune sunt impresionant de ample, ele suferă adesea de montaj fragmentat și de o dependență excesivă de spectacolele CGI. Estetica generală se simte ciudat de învechită, lipsind de ingeniozitatea vizuală pe care o aștepți de la un film SF cu buget mare din 2023.
Viziunea filmului asupra viitorului, atât pe Pământ cât și în spațiu, are, uneori, lipsuri de imaginație, semănând mai mult cu un joc video de rezoluție scăzută decât cu o extrapolare credibilă a traiectoriei noastre tehnologice.
Poate cel mai frustrant aspect al "Atlas" este abordarea sa simplistă, aproape naivă, asupra AI. Într-o perioadă în care implicațiile etice și sociale ale inteligenței artificiale sunt în prim-planul discursului public, filmul alege să se retragă în binare simpliste de bine versus rău, uman versus mașină. Acest lucru se simte ca o oportunitate ratată, mai ales având în vedere dorința clară a filmului de a explora complexitățile AI și relația sa cu umanitatea.
În cele din urmă, "Atlas" se simte ca un film în conflict cu sine însuși. Vrea disperat să fie un blockbuster care să mulțumească publicul larg, dar nu are inima necesară. Își dorește să transmită un mesaj de speranță și camaraderie, dar se împiedică de propria execuție stângace.
În loc să împingă limitele genului și să se angajeze cu anxietățile foarte reale legate de AI, "Atlas" optează pentru o experiență sigură, previzibilă și, în cele din urmă, uitabilă. Este echivalentul cinematografic al unui algoritm produs în masă care încearcă să se dea drept ingeniozitate umană – tehnic competent, dar lipsit de suflet.
Atlas” – Nu e neapărat un film prost
„Atlas” nu e neapărat un film prost. Regizorul Brad Peyton știe să filmeze acțiuni coerente, demonstrând o competență solidă în acest sens, iar Jennifer Lopez se dedică pe deplin rolului de tehniciană supraenergizată, a cărei istorie personală este strâns legată de A.I.-ul rebel, Harlan. Filmul nu se simte atât de împovărător ca un blockbuster fals precum „The Gray Man” și chiar aduce câteva idei interesante despre natura conștiinței și relația dintre umanitate și uneltele sale inteligente.
În film, Atlas Shepherd, interpretată de Lopez, luptă împotriva armatei de A.I.-uri ucigașe ale lui Harlan, interpretat de Simu Liu, alături de un A.I. prietenos numit Smith (cu vocea lui Gregory James Cohan), care controlează costumul de luptă mecanic ce o menține în viață pe planeta extraterestră unde Harlan s-a refugiat. (Imaginează-ți filmul „Aliens” dacă Sigourney Weaver ar fi petrecut cea mai mare parte a filmului în încărcătorul său mecanic). După ce și-a văzut mama, inventatoarea care l-a creat pe Harlan, murind de mâna acestuia, Atlas este categoric împotriva ideii de a permite A.I.-urilor să adopte alte roluri decât cele mai servile.
Este în regulă ca asistentul ei vocal să-i facă cafeaua dimineața, dar nu pentru ca Smith să se conecteze direct la creierul ei, chiar dacă „legătura neurală” este cea mai bună modalitate de a-și combina abilitățile. Deși este un tip jovial și echilibrat, Smith acceptă refuzul lui Atlas de a-l trata ca mai mult decât un telecomandă glorificată, dar în cele din urmă își exprimă opoziția. „Simt, iau decizii, învăț”, argumentează el. „Cum nu mă face asta viu? Care este diferența dintre ADN și o linie de cod sau între electricitatea care alimentează un computer și impulsurile care curg prin neuronii noștri?”
Întrebarea dacă și în ce măsură conștiința umană se distinge de o simulare meticuloasă a acesteia este esențială pentru „Atlas”, atât în termeni de poveste, cât și de experiența de vizionare. Acordă filmului atenția pentru care a fost conceput – să zicem 70% – și se va desfășura destul de bine. Dar îi lipsește ceva la bază: o scânteie de inspirație, un sens al scopului, chiar dacă acel scop ar fi doar să creeze ceva cool.
Nu este neobișnuit ca proiectele cu buget mare să-și piardă din vedere propria rațiune de a exista, dar unele dintre ele încearcă să te convingă de contrariu, așa cum „The Fall Guy” și-a construit campania publicitară în jurul cruciadei de a adăuga un Oscar pentru cascadorii. Dar „Atlas” mizează pe faptul că nu vei observa lipsa acestuia sau chiar vei prefera divertismentul fără greutate și uitabil. J. Lo poate că luptă pentru existența rasei umane, dar nu există nicio miză reală între tine și ecran.
Nu spun că „Atlas” a fost creat de inteligența artificială pentru a-i antrena pe spectatori să accepte produsele A.I. ca substitut pentru creația umană. Dar dacă acesta ar fi fost scopul, acesta este genul de film pe care l-ai crea, un amalgam de fețe recognoscibile și clișee familiare – un computer învață să înjure! – care se consumă ușor și nu lasă niciun gust amar. A.I. nu poate face salturile de inspirație pe care le poate face o minte umană – poate picta ca Picasso, dar nu poate inventa cubismul – dar ne poate împinge către un viitor în care aceste salturi nu mai par atât de importante sau chiar dezirabile.
La fel cum fluxul nesfârșit de pe Spotify ne-a schimbat relația cu muzica, transformând-o treptat din ceva ce ascultăm activ în ceva care este pur și simplu mereu prezent, idealul Netflix pare să fie să ne ofere un conținut care să curgă fără întrerupere în următorul, angajându-ne mințile suficient pentru a nu schimba aplicația, dar nu atât de mult încât să fim tentați să ne îndepărtăm și să reflectăm asupra a ceea ce tocmai am văzut.
Poate că este o coincidență că „Atlas” a apărut pe Netflix cu o zi înainte de un interviu în care co-CEO-ul său promovează inteligența artificială ca parte inevitabilă a viitorului nostru, un viitor în care singura alegere este între a valorifica puterea A.I. sau a fi măturat de ea. Dar algoritmul nu ar fi putut planifica mai bine.
Comentariul va fi postat dupa aprobare